17…un vis devenit realitate!

      Pentru multi un cliseu, pentru mine cu adevarat o realitate. Vi s-a intamplat vreodata sa visati ceva si acel vis sa se indeplineasca? Ei bine mie da! Intreaga reproducere a visului si realitatii au la baza o munca temeinica, dar si o poveste cu totul speciala.

        De ce 17?…pai poate fi vorba despre un film cu 17 elemente (cum ar fi un submarin si…)  sau inexistenta unitate 17 din manualul de engleza (in care apropo, textul e foarte interesant, chiar cel mai interesant) sau 17 baloane colorate sau poate un buchet format din 17 trandafiri superbi, ora 17, dar mai ales 17 ani. Ieri a fost 15 februarie, o zi unica si memorabila din viata mea, care a culminat intr-un mod deosebit, ca o demonstratie ca prietenii adevarati chiar EXISTA.

        Privind retrospectiv, totul incepe intr-o seara cand doua dintre mintile geniale ale clasei a X-a A (Colegiul National Gheorghe Sincai, Baia Mare) au pregatit un plan bine pus la punct cu tematica “petrecere surpriza”. Aceste minti geniale sunt Kelly si Mada (T-ga), carora, in scurt timp li s-au alaturat si alte minti geniale precum Dunc, Dani, Cathy, Hajer, Tom, Bia si Raul. Timp de 2 saptamani au pregatit totul in detaliu, fiecare moment in parte, rolul fiecaruia, dar bineinteles totul se facea in secret. Bun, perfect, pana cand un factor perturbator isi face aparitia, creand putina panica printre organizatori, Tomo, adica eu, viseaza intr-o seara tot ce urma sa i se intample. Socant! Acum se incerca sa se afle faptasul, cine a indraznit sa dezvaluie secretul (deoarece nimeni nu lua in calcul, la inceput, ca era vorba doar de un vis). Prima suspecta a fost bineinteles Kelly, care vrand nevrand mereu sfarseste prin a se da de gol in tot ceea ce face, dar nu a fost ea. Usurati ca nimeni nu a spus nimic si-au continuat planul. Ultima saptamana a fost foarte tensionata, atat pentru ei cat si pentru mine. In fiecare pauza (in care eu nu eram prin preajma) in jurul bancii noastre ( a mea si a lui T-ga) se stragea “un roi de gameciori”, de obicei format din T-ga, Kelly si Dani care povesteau intr-un mod destul de subtil la inceput, dar mult mai intens in ultimele doua zile, iar cand eu imi faceam simtita prezenta totul se transforma intr-un “big smile” urmat de tipicul “Tomoooo…:O:D”. Trebuie sa recunosc ca era putin ciudat si deranjant, sentiment ce trezea in mine o multime de intrebari si enigme:”Din nou vorbesc? oooo si acum apar eu si toata lumea pleaca! Oare imi ascund ceva? Se intampla ceva cu mine? Gresesc cu ceva?” Parca avea loc procesul de dispersie…apaream eu, toti plecau, ma indepartam eu, grupul se reintregea. Asa au fost ultimele trei sapatamani. Ieri a fost ziua cea mare.

      In sfarsit implineam 17 ani. E un sentiment minunat pe care il experimentez in fiecare an, la fiecare aniversare. Esti implinit, plin de energie si cu dorinta de a impartasi fericirea acelei zile cu toti cei din jur.

     Ajungand la liceu am simtit din plin caldura tuturor, prin imbratisari si urari de “La multi ani!”, dar mai ales prin zambetele lor permanente.Trebuie sa specific faptul ca am primit un codou superb de la Kelly, printre care si un carnetel “handmade” cu un citat propriu”:

       “Sunt demni de prietenia noastra doar cei care au darul de a se face iubiti” Calina Cremene

       In rest, ziua a decurs normal  cu exceptia ultimelor doua ore din cadrul orarului, cand incetul cu incetul, colegii cei mai apropiati plecau, rand pe rand, fara nicio explicatie paluzibila. Deveneam prost dispusa, iar cand intrebam “Unde e toata lumea?” primeam aceeasi explicatie “Aaaa dar nu lipsesc multi…Kelly a plecat la tara (apropo intr-un mod cu totul dubios…in ultima ora a primit un telefon de la tatal ei in care i se spunea ca trebuie sa plece de urgenta la tara, la bunicii ei), T-ga e acasa, baietii la pregatiri pentru olimpaiada, Hajer a plecat asa pur si simplu…dar restul sunt aici”…O da restul sunt aici…dar totusi, azi?…toti? Ora de istorie a trecut mai greu ca niciodata: ma uitam pe geam si vedeam cum fiecare fulg cade, parca incercand sa isi evidentieze libertatea si sa imi prelungeasca agonia. Ora de istorie in sfarsit se terminase, dar timpul continua sa se joace cu mine sau poate nu timpul, dar cu siguranta unii colegi. Pe pretextul rexolvarii unor probleme la chimie (serios? tocmai azi?) In ciuda insitentelor Biancai am refuzat cu orice pret sa raman inca o ora sa fac chimie (era totusi ziua mea, chiar daca aveam de gand sa merg acasa si sa imi petrec toata ziua in fata televizorului sau a laptop-ului). Am plecat spre casa, nu inainte de a o suna pe T-ga (care era acasa bolnavioara), cand deodata un glascior senin se aude.

     “Kelly e acolo?:O”

    “Kelly e la taraaaaaaa” se auzeau 5 voci din spatele meu (Cathy, Dunc, Bia, Tom si Raul). Aceasta insistenta a tuturor ca nu se intampla nimic si ca totul era in regula, devenea suspicioasa, de aici venind si dorinta mea de a ajunge cat mai repede acasa, cand deodata, o noua lovitura sub centura: toti pleaca, avand diferite motive pentru a se grabi “Ma asteapta bunica/ Am ore la chimie/ Ma intalnesc cu prietena) SERIOOOOOS? Si voi? Asa ceva era inexplicabil….cu totii au plecat fara ca macar sa salute. O singura persoana calma “furtuna’ din mine: Dunc… o prezenta serioasa, nepasatoare (chiar mult prea nepasatoare) care incerca sa ma linisteasca.

     Acele incertitudini continuau sa existe, iar eu continuam sa ma grabesc, pe cand Dunc mergea mai incet ca niciodata, pe motivul papucilor cu care se aluneca foarte tare sau al tocurilor prea inalte, a zapezii “prea alunecoase” si orice alte motive. Va marturisec ca eram foarte nervoasa, nu imi venea sa cred ca toate mi se intampla mie, toti prietenii aveau probleme, toti plecau fara ca macar sa spuna ceva…DUBIOS:-?.

     Intr-un final (mult asteptat final) ajung acasa<:-p, afara, primesc un cos superb cu 17 tradafiri (din partea tatalui meu). Ajunsa in fata usii blocului aveam un sentiment ciudat, care se intensifica pe masura ce urcam scarile. Bataile inimii deveneau din ce in ce mai puternice, am deschis cu grijausade la apartament, evitand pe cat posibil sa intru. Cu toate acestea am intrat…nimic nou, nici macar T-ga nu ma intampina (apropo am uitat sa mentionez ca Dunc inca era cu mine, chiar in spatele meu), acelasi decor, cu toate acesteausade la bucatarie inchisa “AHA…acolo erati! deschid asadarusa, dar nimic…”bine:-<offf”. Din dormitor iata ca totusi isi face aparitia T-ga “Ciao Tomo? Ce faci Tomo?” “Aaaa bine…nu o sa iti vina sa crezi ce s-a intamplat” “Ce faci Tomo?” … “Bine, /:)” “Ce faci Tomo?” Ultima intrebare era continuata de aceasta data, nu de un raspuns dat din partea mea, ci de un cor de “gameciori” iesind din dormitor si cantand “La multi ani!”

     Nu imi venea sa cred…erau toti, toti acei ce toata ziua ma evitau sau se grabeau, erau acum aici alaturi de MINE, la o petrecere surpriza organizata special pentru MINE. Nu va pot explica ceea ce am simtit…un amestec intre emotie, fericire, extaz, acompaniate de lacrimi greu de controlat. Doamne ce sentiment placut! Nu constientizam nimic din ceea ce se intampla, simteam doar o acuta nevoie de a-i imbratisa si de a le multumi din suflet pentru tot (chair si acum tremur doar cand imi amintesc acel moment:X) Aveau pregatit totul, s-au gandit la toate detaliile: de la un tort cremos pregatit de Kelly (care avea de toate, mai putin lumanari, pe care din dorinta de a iesi totul perfect ar fi fost in stare sa le cumpere si de la Pompe Funebre, cat pot fi de dulci) la 17 baloane colorate, dar mai ales chitara. Dani si Cathy au pregatit cel mai frumos moment, cantand una din piesele la care tin cel mai mult si pe care mereu o ascult cu placere si emotie, cu dedicatie din partea “creierelor geniale”. Asa este, sunt “creiere geniale”, dar mai mult decat atat au niste suflete geniale, nimic nu se compara cu a avea alaturi prieteni asa cum sunt ei. Sunt niste persoane deosebite si nu doar ceea ce au facut ieri denota aceasta ci intreg comportamentul lor de la inceput clasei a IX-a si pana azi, diferiti, dar totusi atat de asemanatori, cuvintele sunt prea sarace pentru a-i descrie asa cu ar trebui, sunt pur si simplu SPECIALI.(……si nu, nu exagerez…..)

        Am continuat mini petrecerea in jur de doua ore, in care am plans impulsionati de piesele pe care Dani le canta, atat vocal cat si acompaniat de chitara, am ras (mai ales afland peripetiile prin care au trecut pentru a organiza toata petrecerea), am mancat tort, am povestit, iar la ora 17 (accentuez, paradoxal ora 17) au inceput sa plece. Eram atat de emotionata si de incantata de tot ceea ce mi se intamplase incat nu imi doream decat sa ii imbratisez si sa le multumesc din nou si din nou. Nu de multe ori ai ocazia in viata sa petreci momente asa de frumoase. Toata aceasta “petrecere” spune multe despre ei si despre tipul de persoane care sunt.

     Aaa…in urma celor intamplate ieri, mi-am descoperit o calitate: am vise premitorii:)) Va spuneam mai sus ca visasem tot ce urma sa mi se intample: i-am visat pe toti cei “9 fantastici”, aflandu-se la aniversarea mea. Am visat inclusiv momentul in care Dani canta la chitara piesa mea preferata, cu o singura precizare, avea o chitara alba (iar spre surprinderea mea si a tuturor Dani chiar are o chitara alba)E CIUDATdar si SURPRINZATOR.

      De aceea ziua de ieri e un vis devenit realitate, un vis pe care cu siguranta il voi pastra in mintea si inima toata viata!

      Nu pot decat sa inchei printr-un citat de a lui Victor Hugo:

      “Fericirea suprema, in viata, este convingerea ca suntem iubiti , iubiti pentru noi,  dar mai ales in ciuda noastra!”

Zambete intr-un pahar cu apa

“Zambetul, care e o bunatate, n-are a face cu rasul care e o bucurie si cu rajitul care e o batjocura, dar din pacate cei mai multi ranjesc”-Nicolae Iorga

Aceasta e o “problema” cu care ne confruntam clipa de clipa. Nu cunoastem antonimul cuvantului “zambet”, care este “ranjit”, ranjit pe care il primim in fiecare zi din partea persoanelor care sunt prea lase pentru a-si spune punctul de vedere, ceea ce simt cu adevarat, ceea ce gandesc. Aceste persoane se ascund dupa masti, se ascund de ochii nostri, dar de fapt se ascund de ei insisi.
Trebuie sa simti o imbratisare, un zambet calduros, trebuie sa lasi interiorul sa vorbeasca pentru tine si sa iti exprimi punctul de vedere asa cum este el, diferit sau nu de cel al celorlati, daca nu, risti sa ajungi o persoana falsa, si dispretuita de cei din jur.
Falsitatea esti una dintre cele mai “contagioase boli” ale societatii contemporane.Ne lovim zilnic de zambete false care formeaza aparente si noi persoane, “virusii” din viata noastra.
Fii tu insuti, lumea va ajunge sa te accepte exact asa cum esti!

“Atata timp cat mai putem zambi, cauza nu e pierduta”-William Shakspeare

Defectul, o calitate

E greu, e intr-adevar greu sa ne acceptam anumite defecte, mai ales fizice, care ne fac sa ne simtim inutili sau respinsi, dar sa nu uitam ca in spatele uni defect se afla o calitate.
De aceea, astazi am decis sa va povestesc o istorisire pe care am auzit-o si eu de curand.

O femeie bãtrâna din China avea doua vase mari, pe care le atârna de cele douã capete ale unui bãt, si le cãra pe dupã gât. Un vas era crãpat, pe când celalalt era perfect si tot timpul aducea întreaga cantitate de apa. La sfârsitul lungului drum ce ducea de la izvor pana acasã, vasul crãpat ajungea doar pe
jumãtate. Timp de doi ani, asta se întâmpla zilnic: femeia aducea doar un vas si jumãtate
de apã. Bineînteles, vasul bun era mândru de realizãrile sale. Dar bietului vas crãpat îi era
atât de rusine cu imperfectiunea sa, si se simtea atât de rãu ca nu putea face decât
jumãtate din munca pentru care fusese menit!
Dupã 2 ani de asa zisã nereusitã, cum credea el, i-a vorbit într-o zi femeii lângã izvor:
“Mã simt atât de rusinat, pentru ca aceastã crãpãturã face ca apa sa se scurgã pe tot
drumul pânã acasã!”
Bãtrâna a zâmbit, “Ai observat ca pe partea ta a drumului sunt flori, insã pe cealaltã nu?”
Asta pentru ca am stiut defectul tãu si am plantat seminte de flori pe partea ta a potecii, si,
in fiecare zi, în timp ce ne întoarcem, tu le uzi. De doi ani culeg aceste flori si decorez
masa cu ele. Dacã nu ai fi fost asa, n-ar mai exista aceste frumuseti care improspãteazã
casa.”

MORALA:
Fiecare dintre noi avem defectul nostru unic. Însa crãpãturile si defectele ne fac viata împreunã atât de interesantã si ne rãsplãtesc atât de mult! Trebuie sa luam fiecare persoanã asa cum este si sã cãutãm ce este bun in ea. Deci nu uitati sa mirositi florile de pe partea vostra a drumului.

Asadar, nu risipiti frumusetea din voi din pricina unui detaliu al naturii, al firii! Transformati defectul intr-o calitate si deveniti invingatori, pentru ca viata e o cursa pe care trebuie sa o castigam, sa ne invingem adversarii, cel mai aprig fiind CONSTIENTUL.

Prietenii

” Un prieten adevarat iti stie slabiciunile, dar iti arat calitatile, iti simte temerile, dar iti intareste credinta, iti cunoaste ingrijorarile, dar iti elibereaza spiritul, iti recunoaste defectele, dar iti subliniaza posibilitatile.”

Reflectand asura acestor cuvinte, putem realiza cati prieteni adevarati avem. Prietenii sunt mult mai deosebiti decat credem, sunt mult mai valorosi decat ii consideram. De fapt ii cunoastem, doar atunci cand isi demonstreaza prietenia. Ei simt aceasi durere pe care o simtim si noi, doar ca ei sunt mai puternici si mai detasati de problema.
Desi putini, prietenii exista, undeva, gata sa ne sara in ajutor, sa ne complaca si sustina. Viata ni se scurge printre degete,e ca nispul, timpul trece asa de repede, de ce sa il irosim ascunzandu-ne dupa masti, cazand in abisul singuratatii? De ce sa suferim loviti de neincredere si indoiala, cuprinsi de ura si egoism, de ce sa ne afundam in viciul trufiei, de ce nu iertam si nu iubim sincer?
Unii ar raspunde: “Pentru ca nu stim.”
Dar nu:
“Nu cunoastem decat ceea ce imblanzim. Iar oamenii nu mai au timp sa cunoasca nimic. Cumpara lucruri gata facute de la negustori. Si cum nu exista negustori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni”. – Antoine de Saint Exupery

Visezi?

Cati oameni realizeaza in timpul visului, ca viseaza? Foarte putini sau aproape deloc. Majoritatea traiesc din plin realitatea acelui vis, precum traiesc la fel de plin realiatea celuilalt vis, care se numeste:”VIATA”.

Sufletul

“Cea mai mare frumusete, este cea invizibila pentru ochi, dar vizibila pentru suflet.”

Fiecare dintre noi ne distingem fata de ceilalti, fie suntem mai inalti, mai scunzi, mai slabi, mai grasi, avem ochii patrunzatori, pometii evidentiati, important este ca avem ceva caracteristic. Frumusetea este doar un strop in marele ocean al vietii. De ce aspectul fizic este o piedica in calea fericirii? De ce nu privim mai adanc? De ce nu realizam ca ceea ce ne deosebeste cu adevarat este frumusetea, dar frumusetea interioara, intr-un cuvant: SUFLETUL.? Privim indiferenti aceasta arta, care ne desavarseste, ca pe un lucru lipsit de valoare, nesemnificativ. Puterea de a iubi, caldura si calmitatea emanata de un suflet pur, sincer si adevarat nu ne inspira nimic, ne lasam dominati de estetic si aparente inselatoare. Nu realizam ca ceea ce conteaza cu adevarat sunt caracteristicile sufletului: nobletea, bunatatea si duiosia.
Trebuie sa stim sa le apreciem si cu timpul sa le aplicam, pentru a incerca sa schimbam raul care exista in societatea actuala si a vindeca ranile adanci, inca sangerand a “ura”.

Anii de AUR

Se spune ca liceul reprezinta cea mai frumoasa perioada din viata noastra, si tind sa cred ca asa este. O etapa noua in viata fiecarui adolescent, liceu reprezinta fundamentul, stavilirea, formarea persoanei sale. Pe langa baza culturala care ne este insuflata de catre dragii domni profesori, aici “crestem”, roadele muncii noastre sunt pe deplin evidentiate si cultivate. Avem o mai mare libertate de exprimare, suntem mult mai mult ascultati si intelesi, avem o cu totul alta perspectiva asupra vietii.
Tot aici ne transformam sufleteste, invatam sa fim mai buni, mai independenti si mai siguri pe fortele proprii, pentru ca pe langa multe altele, liceul ne maturizeaza.
Tot aici poate unii dintre noi avem parte de prima dragoste, cea mai pura si mai frumoasa. Cand iubesti cu adevarat, pretuiesti fiecare moment din viata, il consider ca fiind ultimul si cel mai de pret. Primul sarut, prima floare, primul “te iubesc” le traim de obicei in liceu, ne alcatuim propria epopee. Poate multi dintre noi, inca nu stim ce inseamna asta, dar vom afla si ne vom bucura savurandu-i aroma.
indemnul meu este sa traiti si sa va bucurati de aceasta perioada cu bune si cu rele, pentru ca o vom trai doar o data, iar cand vom regreta ca am pierdut-o, va fi prea tarziu.

Orice are un inceput!

Dragi prieteni,

Avand in vedere faptul ca, aceasta este prima noastra intalnire, vreau mai intai de toate sa va spun de ce am decis sa postez in acest blog. Domnul profesor de istorie, Lucian Miclaus ne spune mereu, ca orice om, care trece prin viata, trebuie sa aiba un jurnal, caruia sa ii impartaseasca trairile si emotiile de zi cu zi. Fiecare dintre noi, are nevoie, pe zi de un moment de tihna, de liniste sufleteasca, un moment in care reflectam asupra noastra, sa incercam sa fim mai buni, sa ne deschidem ochii inimii spre iubire si intelegere.
V-ati gandit vreodata de ce uneori oamenii va privesc diferit, de ce va vorbesc diferit, de ce se comporta diferit? Trebuie sa ajungem sa ne intelegem si sa ne controlam, dar mai ales sa stim sa fim prudenti. Prundenta este esentiala, mai ales acum, in aceasta perioada involburata in care traim.