17…un vis devenit realitate!

      Pentru multi un cliseu, pentru mine cu adevarat o realitate. Vi s-a intamplat vreodata sa visati ceva si acel vis sa se indeplineasca? Ei bine mie da! Intreaga reproducere a visului si realitatii au la baza o munca temeinica, dar si o poveste cu totul speciala.

        De ce 17?…pai poate fi vorba despre un film cu 17 elemente (cum ar fi un submarin si…)  sau inexistenta unitate 17 din manualul de engleza (in care apropo, textul e foarte interesant, chiar cel mai interesant) sau 17 baloane colorate sau poate un buchet format din 17 trandafiri superbi, ora 17, dar mai ales 17 ani. Ieri a fost 15 februarie, o zi unica si memorabila din viata mea, care a culminat intr-un mod deosebit, ca o demonstratie ca prietenii adevarati chiar EXISTA.

        Privind retrospectiv, totul incepe intr-o seara cand doua dintre mintile geniale ale clasei a X-a A (Colegiul National Gheorghe Sincai, Baia Mare) au pregatit un plan bine pus la punct cu tematica “petrecere surpriza”. Aceste minti geniale sunt Kelly si Mada (T-ga), carora, in scurt timp li s-au alaturat si alte minti geniale precum Dunc, Dani, Cathy, Hajer, Tom, Bia si Raul. Timp de 2 saptamani au pregatit totul in detaliu, fiecare moment in parte, rolul fiecaruia, dar bineinteles totul se facea in secret. Bun, perfect, pana cand un factor perturbator isi face aparitia, creand putina panica printre organizatori, Tomo, adica eu, viseaza intr-o seara tot ce urma sa i se intample. Socant! Acum se incerca sa se afle faptasul, cine a indraznit sa dezvaluie secretul (deoarece nimeni nu lua in calcul, la inceput, ca era vorba doar de un vis). Prima suspecta a fost bineinteles Kelly, care vrand nevrand mereu sfarseste prin a se da de gol in tot ceea ce face, dar nu a fost ea. Usurati ca nimeni nu a spus nimic si-au continuat planul. Ultima saptamana a fost foarte tensionata, atat pentru ei cat si pentru mine. In fiecare pauza (in care eu nu eram prin preajma) in jurul bancii noastre ( a mea si a lui T-ga) se stragea “un roi de gameciori”, de obicei format din T-ga, Kelly si Dani care povesteau intr-un mod destul de subtil la inceput, dar mult mai intens in ultimele doua zile, iar cand eu imi faceam simtita prezenta totul se transforma intr-un “big smile” urmat de tipicul “Tomoooo…:O:D”. Trebuie sa recunosc ca era putin ciudat si deranjant, sentiment ce trezea in mine o multime de intrebari si enigme:”Din nou vorbesc? oooo si acum apar eu si toata lumea pleaca! Oare imi ascund ceva? Se intampla ceva cu mine? Gresesc cu ceva?” Parca avea loc procesul de dispersie…apaream eu, toti plecau, ma indepartam eu, grupul se reintregea. Asa au fost ultimele trei sapatamani. Ieri a fost ziua cea mare.

      In sfarsit implineam 17 ani. E un sentiment minunat pe care il experimentez in fiecare an, la fiecare aniversare. Esti implinit, plin de energie si cu dorinta de a impartasi fericirea acelei zile cu toti cei din jur.

     Ajungand la liceu am simtit din plin caldura tuturor, prin imbratisari si urari de “La multi ani!”, dar mai ales prin zambetele lor permanente.Trebuie sa specific faptul ca am primit un codou superb de la Kelly, printre care si un carnetel “handmade” cu un citat propriu”:

       “Sunt demni de prietenia noastra doar cei care au darul de a se face iubiti” Calina Cremene

       In rest, ziua a decurs normal  cu exceptia ultimelor doua ore din cadrul orarului, cand incetul cu incetul, colegii cei mai apropiati plecau, rand pe rand, fara nicio explicatie paluzibila. Deveneam prost dispusa, iar cand intrebam “Unde e toata lumea?” primeam aceeasi explicatie “Aaaa dar nu lipsesc multi…Kelly a plecat la tara (apropo intr-un mod cu totul dubios…in ultima ora a primit un telefon de la tatal ei in care i se spunea ca trebuie sa plece de urgenta la tara, la bunicii ei), T-ga e acasa, baietii la pregatiri pentru olimpaiada, Hajer a plecat asa pur si simplu…dar restul sunt aici”…O da restul sunt aici…dar totusi, azi?…toti? Ora de istorie a trecut mai greu ca niciodata: ma uitam pe geam si vedeam cum fiecare fulg cade, parca incercand sa isi evidentieze libertatea si sa imi prelungeasca agonia. Ora de istorie in sfarsit se terminase, dar timpul continua sa se joace cu mine sau poate nu timpul, dar cu siguranta unii colegi. Pe pretextul rexolvarii unor probleme la chimie (serios? tocmai azi?) In ciuda insitentelor Biancai am refuzat cu orice pret sa raman inca o ora sa fac chimie (era totusi ziua mea, chiar daca aveam de gand sa merg acasa si sa imi petrec toata ziua in fata televizorului sau a laptop-ului). Am plecat spre casa, nu inainte de a o suna pe T-ga (care era acasa bolnavioara), cand deodata un glascior senin se aude.

     “Kelly e acolo?:O”

    “Kelly e la taraaaaaaa” se auzeau 5 voci din spatele meu (Cathy, Dunc, Bia, Tom si Raul). Aceasta insistenta a tuturor ca nu se intampla nimic si ca totul era in regula, devenea suspicioasa, de aici venind si dorinta mea de a ajunge cat mai repede acasa, cand deodata, o noua lovitura sub centura: toti pleaca, avand diferite motive pentru a se grabi “Ma asteapta bunica/ Am ore la chimie/ Ma intalnesc cu prietena) SERIOOOOOS? Si voi? Asa ceva era inexplicabil….cu totii au plecat fara ca macar sa salute. O singura persoana calma “furtuna’ din mine: Dunc… o prezenta serioasa, nepasatoare (chiar mult prea nepasatoare) care incerca sa ma linisteasca.

     Acele incertitudini continuau sa existe, iar eu continuam sa ma grabesc, pe cand Dunc mergea mai incet ca niciodata, pe motivul papucilor cu care se aluneca foarte tare sau al tocurilor prea inalte, a zapezii “prea alunecoase” si orice alte motive. Va marturisec ca eram foarte nervoasa, nu imi venea sa cred ca toate mi se intampla mie, toti prietenii aveau probleme, toti plecau fara ca macar sa spuna ceva…DUBIOS:-?.

     Intr-un final (mult asteptat final) ajung acasa<:-p, afara, primesc un cos superb cu 17 tradafiri (din partea tatalui meu). Ajunsa in fata usii blocului aveam un sentiment ciudat, care se intensifica pe masura ce urcam scarile. Bataile inimii deveneau din ce in ce mai puternice, am deschis cu grijausade la apartament, evitand pe cat posibil sa intru. Cu toate acestea am intrat…nimic nou, nici macar T-ga nu ma intampina (apropo am uitat sa mentionez ca Dunc inca era cu mine, chiar in spatele meu), acelasi decor, cu toate acesteausade la bucatarie inchisa “AHA…acolo erati! deschid asadarusa, dar nimic…”bine:-<offf”. Din dormitor iata ca totusi isi face aparitia T-ga “Ciao Tomo? Ce faci Tomo?” “Aaaa bine…nu o sa iti vina sa crezi ce s-a intamplat” “Ce faci Tomo?” … “Bine, /:)” “Ce faci Tomo?” Ultima intrebare era continuata de aceasta data, nu de un raspuns dat din partea mea, ci de un cor de “gameciori” iesind din dormitor si cantand “La multi ani!”

     Nu imi venea sa cred…erau toti, toti acei ce toata ziua ma evitau sau se grabeau, erau acum aici alaturi de MINE, la o petrecere surpriza organizata special pentru MINE. Nu va pot explica ceea ce am simtit…un amestec intre emotie, fericire, extaz, acompaniate de lacrimi greu de controlat. Doamne ce sentiment placut! Nu constientizam nimic din ceea ce se intampla, simteam doar o acuta nevoie de a-i imbratisa si de a le multumi din suflet pentru tot (chair si acum tremur doar cand imi amintesc acel moment:X) Aveau pregatit totul, s-au gandit la toate detaliile: de la un tort cremos pregatit de Kelly (care avea de toate, mai putin lumanari, pe care din dorinta de a iesi totul perfect ar fi fost in stare sa le cumpere si de la Pompe Funebre, cat pot fi de dulci) la 17 baloane colorate, dar mai ales chitara. Dani si Cathy au pregatit cel mai frumos moment, cantand una din piesele la care tin cel mai mult si pe care mereu o ascult cu placere si emotie, cu dedicatie din partea “creierelor geniale”. Asa este, sunt “creiere geniale”, dar mai mult decat atat au niste suflete geniale, nimic nu se compara cu a avea alaturi prieteni asa cum sunt ei. Sunt niste persoane deosebite si nu doar ceea ce au facut ieri denota aceasta ci intreg comportamentul lor de la inceput clasei a IX-a si pana azi, diferiti, dar totusi atat de asemanatori, cuvintele sunt prea sarace pentru a-i descrie asa cu ar trebui, sunt pur si simplu SPECIALI.(……si nu, nu exagerez…..)

        Am continuat mini petrecerea in jur de doua ore, in care am plans impulsionati de piesele pe care Dani le canta, atat vocal cat si acompaniat de chitara, am ras (mai ales afland peripetiile prin care au trecut pentru a organiza toata petrecerea), am mancat tort, am povestit, iar la ora 17 (accentuez, paradoxal ora 17) au inceput sa plece. Eram atat de emotionata si de incantata de tot ceea ce mi se intamplase incat nu imi doream decat sa ii imbratisez si sa le multumesc din nou si din nou. Nu de multe ori ai ocazia in viata sa petreci momente asa de frumoase. Toata aceasta “petrecere” spune multe despre ei si despre tipul de persoane care sunt.

     Aaa…in urma celor intamplate ieri, mi-am descoperit o calitate: am vise premitorii:)) Va spuneam mai sus ca visasem tot ce urma sa mi se intample: i-am visat pe toti cei “9 fantastici”, aflandu-se la aniversarea mea. Am visat inclusiv momentul in care Dani canta la chitara piesa mea preferata, cu o singura precizare, avea o chitara alba (iar spre surprinderea mea si a tuturor Dani chiar are o chitara alba)E CIUDATdar si SURPRINZATOR.

      De aceea ziua de ieri e un vis devenit realitate, un vis pe care cu siguranta il voi pastra in mintea si inima toata viata!

      Nu pot decat sa inchei printr-un citat de a lui Victor Hugo:

      “Fericirea suprema, in viata, este convingerea ca suntem iubiti , iubiti pentru noi,  dar mai ales in ciuda noastra!”